Capitolul 09

Rose POV

 

Stateam cu spatele la corpul meu care zacea pe jos fara vlaga. Nu aveam curajul sa ma vad moarta. Nu-mi venea sa cred ca sunt moarta. Nici macar nu realizasem ca se apropiase o masina de mine pana nu ma vazut lumina farurilor. M-am intors sa vad cine era si am vazut ca un om cobora din masina, iar pe scaunul din dreapta era o femeie cam de patruzeci de ani.

“Iubitule, ce se intampla?” a intrebat femeia scotand capul pe geam. Barbatul s-a apropiat de mine si mi-a luat pulsul si s-a indreptat alergand spre masina. Am realizat ca se uita dupa ceva, insa nu stiam ce.

“Unde e afurisita aia de trusa de prim ajutor?”

“Dragule, ce e? Ce s-a intamplat?”

“E moarta.”

“Ce?! Si ce ai de gand sa faci?”

“Sa o aduc la viata.”

“Poftim? Cum?”

Insa barbatul nu a mai stat sa ii raspunda si a venit inapoi la mine. S-a aplecat deasupra mea si a inceput sa ma sarute? O, Doamne! Dar cand s-a ridicat am realizat ca de fapt ma resuscita. Dupa cateva minute am inceput sa simt ca ceva ma trage inapoi in corpul meu si brusc nu ma puteam sa respir si m-a sagetat o durere in spatele capului. Nu a durat mult acea senzatie pentru ca am lesinat de la durere.

Nu stiu cat timp am fost inconstienta, dar cand m-am trezit eram bandajata la cap si aveam o masca de oxigen pe fata.

“S-a trezit in sfarsit.” a spus o voce de femeie. “Crezi ca va fi bine?”

“O sa ii ia ceva timp sa se vindece, dar o sa fie bine. Hei, frumoaso,” mi-a spus barbatul pe care nu il cunosteam. “cum te simti? Stii cine ti-a facut asta?”

Capul mi se invartea si nu-mi aminteam nimic. “Unde sunt? Cine sunteti voi?” Si brusc am realizat ca “Nu-mi amintesc cine sunt!” Aveam o voce de speriat, obosita si trista.

“Cred ca ar trebui sa dormi putin” mi-a spus si mi-a injectat ceva, dupa care am patruns in lumea viselor. Cand mi-am recapatat cunostinta ma simteam surpinzator de bine si nu mai aveam nimic pe fata.

“Buna” mi-a zis femeia. “Uite, ti-am adus ceva de mancare. Nu ai bagat nimic in gura de 3 zile.”

“Am dormit trei zile?!” am spus nevenindu-mi a crede. Dupa ce am mancat, mai mult fortata, am intrebat. “Cine sunteti? Unde sunt si ce mi s-a intamplat?”

“Cate o intrebare pe rand, somnoroaso.” a spus o voce din pragul usii. “Eu sunt Logan, iar ea este sotia mea Christine. Iar la intrebarea legata de ce s-a intamplat ar trebui sa ne lamuresti tu. Te-am gasit fara viata pe marginea soselei cu o rana la cap.” A meditat putin apoi a mai zis: “Cand te-ai trezit acum doua zile ai spus ceva ciudat.”

“Ce?”

“Ca nu stii cine esti.”
“Asta e absurd. Normal ca stiu cine sunt. Numele meu este…” insa m-am blocat. “Chiar nu-mi amintesc cum ma cheama” am spus cu groaza si am inceput sa plang. “Nu-mi amintesc nimic!

“Hei, calmeaza-te!” mi-a spus Christine pe un ton bland si m-a luat in brate. “Totul o sa fie bine.” Si-a privit sotul si l-a intrebat “Cand crezi ca o sa-si recapete memoria?”

“Chiar nu stiu. Asta depinde doar de ea. A suferit un traumatism cranio-cerebral, dar cred ca motivul pierderii memoriei nu e asta. Cred ca ceea ce i s-a intamplat a fost atat de traumatizant incat creierul ei blocheaza informatiile.”

“Dar de ce nu pot sa imi amintesc nici macar cine sunt?” am intrebat incercand sa ma calmez.

“Draga mea, nici macar un doctor ca mine nu poate sa stie totul despre mintea umana. Totul depinde de tine acum. Pana iti revii poti sa ramai aici, iar noi vom avea grija de tine.”

“N-nu pot… nu vreau sa va deranjez.”

“Nu ne derajnezi copila mea” a spus femeia si tonul ei bland ma uimea. “Noi nu am avut niciodata copii si ne-ar face placere ca tu sa fii fiica noastra chiar si pentru scurt timp.”

“Multumesc!” am spus si am imbratisat-o.

“Pentru inceput ar trebui sa iti punem un nume din moment ce nu-ti amintesti cum te cheama. Ce zici de… Rosalie?”

Numele asta imi spunea ceva… dar nu imi puteam da seama ce.

“Da. E un nume superb.”

Am mai vorbit putin si mi-au oferit o camera unde sa pot dormi si mi-au sps ca a doua zi o sa mergem sa imi iau haine. Nu vroiam sa ii deranjez, dar nu puteam nici sa refuz avand in vedere ca nu aveam decat hainele de pe mine.

Somnul s-a lasat mult asteptat. Aveam in minte o multime de intrebari. Ce aveam sa fac acum? Oare erau persoane care imi duceau dorul? Dar cel mai important: cine eram cu adevarat?

4 thoughts on “Capitolul 09

  1. crina says:

    fetelor?????????????????????un capitol superb…dar sti ce ii mai trebuie?o continuare……..
    cat de repede puteti,puneti-va pe tastat!!!
    spor la scris shi la scoala:x

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s